Redwood Vihara: Povestiri sacre: Ce poveste trăim?

Povestiri sacre: Ce poveste trăim? Întotdeauna spunem povești. Povești despre cine suntem. Povești despre unii și despre alții. Povești despre ce ni s-a întâmplat și despre ce s-ar putea întâmpla în continuare. Povești despre comunitățile noastre și despre lume. Dar cât de des ne oprim și ne întrebăm: Cum am ajuns în povestea pe care o spun acum? Și ascult eu suficient de profund pentru a auzi poveștile celorlalți? La o recentă întâlnire comunitară la Redwood Vihara, am explorat arta povestirii nu doar ca divertisment, ci ca practică contemplativă: un mod de a trezi uimirea, de a transmite înțelepciune, de a aprofunda conexiunea și chiar de a transforma poveștile prin care ne înțelegem viețile. De la Inteligența Artificială la Inteligența Trezită Ce ar fi dacă AI ar putea însemna și Awakened Intelligence — Inteligența Trezită? Aceasta este o inteligență a inimii. Este capacitatea noastră de blândețe, bunătate, bucurie, ascultare profundă și grijă. Ea se trezește pe măsură ce descoperim rudenia noastră unii cu alții și cu lumea mai vastă din jurul nostru — cu oameni, animale, sequoia și viața vizibilă și invizibilă a pădurii. Tehnologia ne poate conecta în moduri remarcabile, dar nu putem trăi doar pe conexiune artificială. Așa cum trupul are nevoie de hrană reală, inima are nevoie de prietenie autentică, prezență și apartenență. Avem nevoie de experiențe prin care ceva din noi să poată spune: „Da, aparțin. Nu sunt singur. Viața mea are sens.” Unul dintre cele mai vechi moduri prin care ființele umane au cultivat acest sentiment de apartenență și scop este arta povestirii. Povești de WOW Prietenul nostru și povestitorul de lungă durată Brian Conroy a cântat un cântec care ne invita să vedem lumea din nou prin ochii proaspeți ai unui copil. WOW, ce cântec! De acolo, ne-am adunat în cercuri mici pentru a reflecta asupra unei întrebări simple: Care este o poveste de „wow” din propria noastră viață? Putem găsi extraordinarul în ordinar? O persoană și-a amintit cum, fiind copil mic, ieșea afară cu un suflător de frunze roșu de plastic pentru a li se alătura peisagiștilor care lucrau lângă casa lui. Decenii mai târziu, ziua de muncă la Redwood Vihara a readus brusc acea amintire la viață. Mai multe dintre visele copilăriei sale — să grădinărească, să petreacă timp într-o mănăstire și să ajute la protejarea unui loc de foc — se împliniseră de fapt într-o zi de slujire plină de bucurie. Altă persoană și-a amintit cum un mic gest de prietenie a răspuns unei nevoi care părea greu de exprimat. Ceea ce pentru unul era greu de cerut, pentru altul era ușor de dăruit. O simplă ofertă a devenit începutul unei prietenii de o viață. Un tânăr a povestit o călătorie înfricoșătoare prin furtună. Familia lui recita Marea Mantră a Compasiunii când o mașină din apropiere a început să alunece spre ei. Ciocnirea părea inevitabilă; totuși, cumva, cealaltă mașină a trecut pe lângă ei, ca și cum un câmp de protecție le înconjura vehiculul. Mătușa și tatăl lui, care erau și ei la întâlnire, au completat povestea. Ei își aminteau nu doar protecția siguranței lor fizice, ci și un sentiment extraordinar de calm pe tot parcursul experienței. Pe măsură ce fiecare persoană împărtășea, toți ceilalți exersau ascultarea: nu pregătirea unui răspuns, nu darea de sfaturi, nu compararea unei povești cu alta, ci pur și simplu crearea unui spațiu pentru experiența celuilalt. În acest context, arta povestirii devine mai mult decât transmiterea de informații. Devine relație. Poveste după poveste, țesem urzeala comunității. Timp de secole, culturile din întreaga lume au înțeles acest lucru. Poveștile, cântecele, teatrul și tradițiile orale au purtat istoria și valorile dintr-o generație în alta. Le spuneau oamenilor de unde vin, ce contează și cum ar putea trăi. Astăzi consumăm o cantitate extraordinară de media, dar avem mai puține ocazii de a sta față în față și de a ne spune unii altora poveștile care ne modelează. Arta povestirii sacre ne invită înapoi. Să nu stai în calea poveștii Mai târziu, ne-am așezat cu Brian pentru a-l întreba ce transformă o poveste obișnuită într-una sacră. Răspunsul lui a început cu atenția conștientă și intenția. Înainte de a spune o poveste, Brian își ia adesea un moment pentru a se liniști, a respira și a-și aminti de ce este acolo. Orientarea lui interioară este ceva de genul: Fie ca eu să onorez această poveste. Fie ca eu să onorez oamenii care ascultă. Fie ca înțelepciunea și bucuria acestei povești să se transmită. Cel mai important, a spus el, „nu este despre mine.” Un povestitor poate folosi umorul, mișcarea, ritmul, pauzele dramatice și toate abilitățile interpretării. Dar scopul nu este de a face publicul să admire interpretul. Povestitorul încearcă să nu stea în cale, astfel încât povestea să poată străluci. Arta povestirii devine nu doar interpretare, ci slujire. Brian a petrecut decenii predând teatru și vorbire în public și a practicat arta povestirii timp de peste 30 de ani. Totuși, când a fost întrebat care este cea mai esențială abilitate a povestirii, nu a spus carismă. A spus prezență. Să privești pe cineva și să-l vezi cu adevărat. Să știi cine ascultă. Să simți atmosfera. Să comunici direct de la o ființă umană la alta. Și, poate surprinzător, Brian a sugerat că introvertiții pot fi povestitori deosebit de puternici. Cineva care a petrecut o viață observând în liniște poate să fi dezvoltat exact capacitățile de care are nevoie arta povestirii: ascultarea, sensibilitatea, atenția și conștientizarea celorlalți. Scopul nu este de a deveni o personalitate mai mare. Ci de a deveni mai prezent. Poveștile ca vehicul pentru înțelepciune Înțelegerea lui Brian despre arta povestirii s-a schimbat prin prietenia sa cu Rev. Heng Sure. El își dezvoltase deja abilitățile teatrale și de povestire, dar Rev. Heng Sure l-a încurajat să folosească aceste abilități pentru a da viață poveștilor budiste, parabolelor și povestirilor din multe culturi. O poveste nici măcar nu trebuie să fie explicit budistă pentru a preda principii budiste. Ceea ce contează sunt valorile pe care le întrupează. Poate o poveste să ilumineze compasiunea? Răbdarea? Generozitatea? Curajul? Interdependența? Brian a început să ia povești tradiționale și să găsească modalități de a lăsa înțelepciunea lor să vorbească publicului contemporan. Uneori a reimaginat povești familiare, așa cum a făcut cu Janie Bodhiseed. Alteori, o învățătură de Dharma a declanșat o poveste complet nouă. Redwood Vihara însuși a oferit o inspirație. Vorbim adesea despre cum sequoia rezistă furtunilor cumplite în ciuda rădăcinilor relativ superficiale, pentru că acele rădăcini se împletesc și se sprijină reciproc. Brian a auzit acea învățătură și a văzut o poveste care aștepta înăuntru: Bunicul Sequoia. Construind o poveste împreună De asemenea, am descoperit împreună că arta povestirii nu necesită întotdeauna cuvinte. Brian a condus comunitatea prin exerciții simple de teatru. Stând într-un cerc, am aruncat o minge de la o persoană la alta, lucrând colectiv pentru a-i include pe toți. Instrucțiunea principală era simplă: nimeni nu putea vorbi. Trebuia să fim atenți. Apoi, am creat o mandală umană. O persoană a intrat în centru, iar celelalte s-au alăturat treptat, răspunzând gesturilor celorlalți până când trupuri separate au devenit o singură sculptură spontană. Au fost multe râsete. Dar sub joc era un fel de acordare. Pot treizeci de oameni să devină, pentru o clipă, un singur trup atent? Aceasta a fost o altă formă de povestire. În loc ca o singură persoană să determine narațiunea, toată lumea a participat la ceva care a emergat între noi. Spuneam o poveste colectivă. De la Dramă la Dharma În viitor, sperăm să oferim o Imersiune în Drama Dharma, folosind teatrul, arta povestirii, mișcarea și practica contemplativă ca mijloace de transformare interioară și construire comunitară. Din punct de vedere istoric, teatrul nu a fost doar divertisment. A ajutat comunitățile să transmită valori, să lucreze cu emoțiile, să construiască relații și să se înțeleagă pe ele însele. Brian ne-a reamintit, de asemenea, că lumea este deja destul de dificilă. Viețile noastre de muncă și de familie conțin destule provocări. Comunitatea spirituală poate oferi, de asemenea, locuri în care ne mișcăm trupurile, ne folosim imaginația, râdem împreună și redescoperim libertatea jocului. Ce poveste spunem? La sfârșitul întâlnirii, ne-am întors la întrebarea mai profundă de sub tot ce făcusem în acea zi: Cu toții spunem o poveste. Ce poveste spunem? Când începem să medităm și să observăm mintea, descoperim cât de continuu narăm viețile noastre. Asta mi s-a întâmplat.Persoana aceea este așa.Eu sunt acest tip de persoană.Lucrurile vor fi mereu așa. Fără să ne dăm seama, putem începe să trăim în interiorul unor povești pe care le-am moștenit sau le-am construit cu mult timp în urmă — povești care ne pot limita. Practica creează puțin spațiu. Începem să vedem o poveste ca pe o poveste, mai degrabă decât ca pe întreaga realitate. În acel spațiu, apare o altă posibilitate: câștigăm o oarecare libertate în modul în care ne raportăm la poveste și în modul în care o continuăm. Putem spune o poveste înrădăcinată în compasiune mai degrabă decât în resentiment?O poveste de recunoștință mai degrabă decât de lipsă?O poveste în care rănile noastre sunt reale, dar nu sunt întreaga noastră ființă?O poveste în care aparținem? Aceasta nu înseamnă să purtăm ochelari cu lentile roz sau să ne întoarcem de la suferință. Arta povestirii sacre ne cere în schimb să privim profund la experiența noastră și să descoperim sensul, relația și posibilitatea deja prezente în ea. O poveste mai mare decât noi înșine Am încheiat ziua dedicând orice bine care a venit din timpul petrecut împreună. Oamenii au numit părinți, parteneri, copii, prieteni, profesori, cei care se confruntă cu boala și chirurgia, cei care se apropie de sfârșitul vieții, oameni afectați de război și foamete, Sangha, pădurea și toate ființele vii. O persoană a oferit: „Copilului din noi toți.” Ca un copil, putem privi în sus la un sequoia, putem auzi povestea altcuiva sau pur și simplu ne putem observa respirația și întâlni lumea ca proaspătă și vie. Arta povestirii sacre ne reamintește că uimirea este peste tot în jurul nostru. Putem spune poveștile noastre individuale, dar treptat descoperim că niciuna dintre ele nu stă singură. Ca rădăcinile de sub o pădure de sequoia, viețile noastre sunt împletite. La Redwood Vihara, facem parte dintr-o poveste colectivă: aparținem; ne trezim împreună; și împreună putem sluji o poveste mai mare decât oricare dintre noi.